M-am văzut săptămâna trecută cu colegii din liceu. Bine, mai mult colege, am fost la uman și băieții erau flori rare pe la noi.
Doamneeee, cât am mai urât liceul ăla, de abia așteptam să scap de el. Și acum am o reținere când trec pe lângă Cișmigiu, parcă mă văd iarăși închis în școală, trebuind să aștept ora 13.00 să mă eliberez. Pușcărie îi ziceam Lazărului atunci, pușcărie rămâne, nu mă dezic 🙂
Partea mai urâtă decât frustrările mele adolescentine e că nici de mare educație nu pot să zic că am avut parte. Fix pe latura unde trebuia să fim ași, la română, am avut numai profesori suplinitori pentru că profesorul nostru principal, Scurtu, era și inspector și nu se deranja pentru noi. Și așa am făcut cu un bătrânel senil clasa a 9-a, Stanciu (Dumnezeu să-l ierte), apoi a 10-a cu o tipă nebună, proaspăt divorțată, care ne vorbea numai de bărbati-su la ore până când a ajuns la concluzia că… noi nu vrem să învățăm. Într-a 11-a zău dacă știu cine mi-a fost profesor iar în a 12-a a venit în sfârșit marele mărețul Nicolae Scurtu. Omul, deși tobă de carte, avea îndeletniciri puțin mai curioase pentru un pedagog. Astfel, deseori, se întâmpla că domnul Scurtu le alerga pe fete prin clasă să le tragă de țâțe. În pauze trecea la profesoare, ele nu puteau sa alerge așa de bine precum sprintenele mele colege.
Bine, acuma să nu credeți că toți profesorii erau la fel, am avut noroc și de un diriginte bun de istorie (nu, nu de la el mi se trage pasiunea față de istorie) și de o doamnă care a reușit să bage în capul meu sec limba franceză (doamna Doina Bratu).
Lazărul n-a fost pentru mine cel descris în Cișmigiu et co, fetele erau multe și se dușmăneau între ele (că deh, așa e când sunt fete multe), lumea fițelor de centru descoperită mi-a cam lăsat un gust amar.
Dar, am avut noroc de niște colegi frumoși, amuzanți, cu care oricând beau o bere și depăn amintiri:
George Simion 